Franz Kafka – scriitor de limbă germană, evreu originar din Praga. 1883 -1924.

Franz Kafka 3 iulie 1883,Praga, Austro-Ungaria – 3 iunie 1924, Kierling, Austria.

A fost un scriitor de limbă germană, evreu originar din Praga. Reprezentant remarcabil al prozei moderne, a exercitat o influență covârșitoare asupra literaturii postbelice. Cu mesaje adesea codificate în parabole ce pot genera multiple interpretări, operele sale se caracterizează printr-o viziune halucinantă, grotescă, tragicomică asupra realității, caracteristică expresionismului și suprarealismului. Narațiunea evoluează de multe ori labirintic și fragmentar, iar temele abordate sunt alienarea, brutalitatea fizică și psihologică, cosmicul conflictul oedipal și biblic dintre tată și fiu, complexitatea absurdă a birocrației și imposibilitatea omului de a înțelege sensul propriei existențe. Printre cele mai importante creații kafkiene se numără romanele Procesul, Castelul și America, nuvela Metamorfoza sau povestirile Verdictul, Colonia penitenciară, Un artist al foamei, Un medic de țară și Marele zid chinezesc.

Franz Kafka s-a născut în Praga, capitala Regatului Boemiei în timpul Imperiului Austro-Ungar, într-o familie de evrei așkenazi, fiu al comerciantului Hermann Kafka și al Juliei Kafka (Löwy). Limba lui maternă, în care a și scris mai târziu, a fost germana, vorbită nativ în acea vreme de mai puțin de o cincime din populația orașului. Kafka a mai învățat de-a lungul vieții ceha, franceza, italiana și ebraica. După absolvirea liceului german, a studiat dreptul, și-a luat doctoratul, a lucrat un an la tribunalul din orașul natal, apoi la o întreprindere italiană și în final ca avocat la compania de asigurări Allgemeinen Unfallversicherungsanstalt für das Königreich Böhmen (1908-1922). A părăsit rareori Praga, a călătorit în Italia, Germania, Franța și Elveția și a vizitat orașul Arad. A frecventat până către sfârșitul vieții un „cerc strâmt” de literați praghezi. Cei mai apropiați prieteni i-au fost sora sa Ottla, scriitorul Max Brod și actorul evreu Ițhak Löwy.

În 1909, Kafka a debutat literar cu o colecție de opt schițe (Contemplare), publicate în revista literară Hyperion din München. A întreținut, între 1912 și 1917, o corespondență asiduă cu Felice Bauer, cea care i-a fost de două ori logodnică, iar apoi, începând cu 1920, a corespondat cu Milena Jesenská, o cunoscută scriitoare cehă, care i-a tradus în cehește câteva povestiri. În ciuda numeroaselor sale iubiri și pentru a se dedica scrisului, Kafka a rămas toată viața celibatar, la fel ca multe din personajele sale. A avut o fire hipersensibilă și a suferit din cauza anxietății sociale, a insomniei, ipohondriei și depresiei. A fost un iubitor al naturii și al activităților în aer liber, iar interesul său pentru cultura evreilor răsăriteni a început să se manifeste în 1911, când a descoperit teatrul idiș. Către sfârșitul vieții a îmbrățișat și unele idei sioniste.

Primele simptome ale tuberculozei lui Kafka au apărut în 1917, dar el a refuzat să se trateze într-un sanatoriu. Starea sănătății i s-a agravat și, începând cu 1922, nu a mai putut lucra. În ultimele luni ale vieții, a fost internat în sanatoriul din Kierling, lângă Viena. A murit la 3 iunie 1924 în brațele prietenului său, doctorul Robert Klopstock, și ale ultimei sale iubite, Dora Diamant. Post-mortem, opera sa literară, rămasă în cea mai mare parte inedită, a fost publicată de Max Brod, prietenul și legatarul său testamentar, cel care a refuzat să ducă la îndeplinire rugămintea lui Kafka de a arde manuscrisele.

Descinsă din subterana dostoievskiană, opera lui Franz Kafka (1883-1924), evreu ceh, scriitor de limbă germană, trăitor în Imperiul Austro-Ungar, se caracterizează prin stranietate: izvorât dintr-o acută criză a libertăţii individuale, universul kafkian se alcătuieşte din secvenţe abia conturate (ca în vis), ilustrative pentru subconştientul uman şi pentru metamorfozele lui, decise de tutela tiranică a societăţii. Într-o lume absurdă, cu legi inflexibile şi inabordabile, individul uită sensul libertăţii.

Romanul Procesul prezintă povestea unui funcţionar, pe nume Josef K., judecat timp de un an, fără să ştie de ce, apoi condamnat la moarte prin înjunghiere. Sensul romanului este precizat într-o parabolă, pe care preotul i-o spune lui Josef cu puţin înainte de moarte; la poarta Legii, dinaintea căreia stă un paznic, vine un om de la ţară, dar este oprit să intre în clipa aceea. Omul încearcă toată viaţa să pătrundă dincolo de uşa închisă, apelând la bunăvoinţa paznicului sau încercând să-l cumpere cu daruri; răbdarea nu-i foloseşte la nimic, iar când viaţa omului s-a sfârşit, paznicul îi spune: Nimeni în afară de tine n-avea dreptul să intre aici, căci poarta asta era făcută numai pentru tine; acum plec şi o încui. Aşadar, omul este liber; el ar fi putut să aleagă: ar fi putut să forţeze uşa închisă sau ar fi putut să plece; însă, preferă să aştepte, iar aşteptarea îi anulează libertatea, îl pune în aceeaşi situaţie cu paznicul – constrâns să stea în faţa uşii închise.

Fiinţa kafkiană rătăceşte într-un labirint a cărui ieşire este indicată vag prin semne stranii, de cele mai multe ori ignorate. În romanul Castelul, personajul – care se numeşte K. – încearcă să găsească această ieşire; el se află într-o situaţie incertă, căci, deşi a primit postul de arpentor al unui castel, nu poate ajunge la cei care l-au angajat, adică nu poate intra în castel, dar nici nu mai poate ieşi din labirintul în care s-a rătăcit.

Personajele lui Kafka sunt oameni lucizi şi se încăpăţânează să abordeze raţional o lume absurdă.

Franz Kafka a mai scris nuvele, din care amintim Verdictul, Metamorfoza, Colonia penitenciară, precum şi romanul (neterminat) America.

Kafka și păpusa – o poveste extraordinară.

Povestea spune că renumitul scriitor Franz Kafka a întâlnit o fetiță în timpul plimbărilor sale obișnuite în parc. Fetița plângea de ți se rupea sufletul. Își pierduse mult iubita păpușă.

Kafka s-a oferit să o ajute pe fetiță să își caute păpușa și apoi a stabilit să se întâlnească cu ea și a doua zi, în chiar același loc. Fiindcă nu au reușit să găsească jucăria, a compus o scrisoare de la păpușă și i-a citit-o fetiței atunci când s-au întâlnit.

„Te rog nu plânge după mine, am plecat într-o călătorie ca să văd lumea. Am să îți scriu despre aventurile mele.” Acesta a fost începutul multor scrisori pe care păpușa le-a adresat fetiței și pe care Kafka i le citea ori de câte ori se întâlneau. Erau povestioare pe care scriitorul le-a creat cu dragoste, pentru a alina durerea fetiței ți pentru a o ajuta să dea un sens pierderii ei.

La un moment dat, Kafka i-a prezentat fetei o altă păpușă. Era în mod evident diferită de cea pe care o pierduse ea. Iar o scrisoare atașată acestui cadou spunea: „Călătoriile mele m-au schimbat”…

Mulți ani mai târziu, de acum fetița devenită adultă a găsit întâmplător o scrisoare ascunsă în păpușa primită de la Kafka. Scrisoarea spunea: „tot ceea ce iubești vei pierde în final, dar dragostea se va întoarce la tine într-o formă diferită.”

Eseu:

Este o poveste emoționantă care trezește în noi durerea pierderii iubirii.

Oamenii se referă la aceasta ca la o poveste vindecătoare, capabilă să ne arate nenumăratele moduri prin care iubirea se poate manifesta chiar și atunci când am pierdut-o. Durerea cauzată de pierdere este o experiență umană comună și totuși atât de puțin adresată. Preferăm să suferim în tăcere… Și adesea nu e nimeni alături care să ne ajute.

Povestea ne învață că drumul spre vindecare este să vedem cum dragostea ni se arată și în alte moduri. De asemenea, ne arată dimensiunea compasiunii umane. Kafka a înțeles durerea fetiței și a fost alături de ea în această călătorie a amărăciunii. A învățat-o cum să facă față acestei dureri și i-a arătat luminița care sălășuiește dincolo de ea.

Compasiunea l-a făcut să elaboreze scrisori prin care a imaginat aventuri și călătorii minunate, hrănind nevoia de a găsi o explicație pentru această pierdere, în sufletul fetieței, prea mică să poată să înfrunte realitatea pierderii.

Pentru noi, povestea este un mesaj despre universalitate pierderii și ne ajută în singurătatea cu care experimentăm acest sentiment, adesea. De când suntem copii și pe tot parcursul vieții experimentăm tot felul de dezamăgiri: divorț sau copii care pleacă de acasă, pierderea unei sarcini, pierderea unui loc de muncă, pensionarea, îmbătrânirea, pierderea sănătății… Sunt experiențe care ne pot uni fiindcă toți înțelegem durerea pe care acestea o provoacă. Și nu ar trebui să ne simțim rușinați că ne simțim așa. Și mai ales, nu ar trebui să ne izolăm.

Suferința în singurătate este ca o tortură. Compasiunea cuiva care ne înțelege amărăciunea este vindecătoare. Aceasta este lecția pe care ne-a dat-o Kafka. A știut să îi fie alături copilului care își pierduse mult iubita păpușă și a învățat-o acceptarea într-un mod înălțător.

Copila a învățat de fapt ce este iubirea cu adevărat: este conexiune, este compasiune, este grijă și capacitatea de a fi alături în momentele grele. Și cât de liniștitoare este această evidență: dragostea se întoarce la noi. Este datoria noastră să învățăm să o recunoaștem în forma ei nouă.

Iubirea este de fapt, pretutindeni.

Universul este un rezervor aproape neatins de valori şi de semnificaţii, iar un om nu trebuie să-şi piardă vlaga pentru că nu-l poate măsura.

Din opera lui Franz Kafka:

Franz Kafka în Jurnal:

“Florile pe care le-ai primit mă fac să sufăr mult. De atâta suferinţă nici nu pot măcar descifra despre ce flori era vorba. Şi ele se află acum în camera ta. Dacă aş fi într-adevăr dulapul, m-aş muta, aşa, deodată, ziua în amiza mare, din camera ta. Cel puţin până când florile s-ar ofili aş rămâne în anticameră. Nu, nu-i frumos. Şi uite cât de departe s-a ajuns cu toate şi totuşi am clanţa uşii tale atât de aproape dinainte ochilor precum călimara mea.”

“E sigur că Duminica nu-mi poate aduce niciodată mai multe foloase decât ziua de lucru, pentru că prin orarul ei special îmi răstoarnă toate obiceiurile şi am nevoie de excedentul de timp liber ca să mă instalez, de bine, de rău, în această zi deosebită.”

“Şi vom fi împreună cinci sau şase ore, prea puţin pentru a ne vorbi, dar suficient pentru a ne ţine de mână şi a ne privi în ochi.”

Franz Kafka în Scrisori către Milena:

“Adevăratul motiv al temerilor mele – nu există ceva mai cumplit de spus şi nici de auzit – este că nu te voi putea poseda niciodată.”

Franz Kafka în scrisoare către Felice Bauer (1 aprilie 1913):

“Se simţea liber de orice apăsare, aşa cum te simţi doar când te afli printre străini, când discuţi cu persoane care îţi sunt inferioare, nu spui nimic despre tine, vorbeşti cu detaşare despre problemele altora, creşti în ochii tăi, dar ai libertatea să şi scazi în ochii tăi.”

Franz Kafka în Procesul:

“Omul nu poate vorbi despre Dumnezeu. În cel mai bun caz, poate vorbi cu Dumnezeu.”

citat clasic din Franz Kafka:

“Niciodată nu gândesc ceea ce ar trebui să gândesc, nu spun ceea ce gândesc şi nu scriu ceea ce spun şi tot aşa, până în adâncurile beznei.”

Franz Kafka în Scrisoare către Max Brod:

“Străbătând paradisul viciului, dobândim iadul virtuţii.”


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s