Știi că viața-mi e aievea fără plânsul tău în seară și mi-e chin somnul pe șoldul ce nu-mi spune o poveste…
Ai ales să stingi iubirea cu ai tăi ochi negri de gheață, suflu auriu de ceată peste buze îmi răsfrange cu răcoarea unei dragosti ce îmi rupe și îmi frânge răsucită în spini de roză glezna albă-străvezie…
Coborât-ai o ninsoare fulguită în ghimpi de foc peste umerii-mi amari, îmi plouai grindini-langoare în priviri stinse de lacrimi, jinduri oarbe ce-mi doreau cu nesaț a mi te soarbe când tu inima-mi strângeai printre coapsele fuioare ce torceau nemărginirea flăcării ce arde în piepturi…
Ai ales să pieri amorul cu a ta palmă înghețată… inimi, patimi și deșarte, vise spulberate-n crezul ce-mpletit-am într-o noapte eu în părul tău albastru, of, ondină, of, șoimană, pe sub pleoapele-mi închise cu un sărut în lună plină adormeai pe a mele brațe și îmi șopteai crudă pagână: “Eu mereu te voi iubi!”
Ai ales să vinzi iubirea și să pleci în lumea largă chiar de știi că fără tine viața mea este pustie, și că voi muri curând așteptând în agonie chipul tău să îmi tresară strălucind în pragul ușii… Of, frumoasă nebunie!…
Știi că viața-mi e aievea fără plânsul tău în seară și mi-e chin somnul pe șoldul ce nu-mi spune o poveste…
Zaharia Mihail-Robert
